|
Dacă nu ai citit episodul 1, dă CLICK AICI. Dacă nu ai citit episodul 2, dă CLICK AICI. Dacă nu ai citit episodul 3, dă CLICK AICI. Dacă nu ai citit episodul 4, dă CLICK AICI Dacă le-ai citit, râzi în continuare... Pentru că fiul său în vârstă de 30 de ani pierdea vremea prin cluburi, George Bogatu, un prosper om de afaceri, a reuşit să îl  angajeze pe acesta supraveghetor la un azil de boli nervoase. El nu a vrut să îmbrace treningul pe care îl purtau toţi angajaţii decât după ce directorului azilului a scris "Armani", cu markerul, pe spatele bluzei, ca să fie de firmă. În prima zi, Luigi a plecat să facă o vizită în instituţie, iar pe drum l-a întâlnit pe pacientul care se credea clovn şi s-a oferit să îi fie ghid... Luigi şi clovnul se plimbau pe coridor când, dinspre camera în care stau „Cornel Dinu”, „Florin Piersic” şi „Corneliu Vadim Tudor”, se aude zarvă mare. Se duc într-acolo şi găsesc câţiva pacienţi strânşi lângă uşă. „Dinu”, „Piersic” şi „Vadim” formaseră un zid viu în faţa pragului şi nu voiau să îl lase să intre înăuntru pe cel care se credea Dan Diaconescu.
- Ce se întâmplă aici? Întreabă Luigi.
- Deci trebuie să vă povestesc, să vă spun, senzaţional, fiţi atenţi fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi! Domnului Dinu i s-a furat o carte, absolut fenomenal, iar pe mine nu vrea să mă lase să intru în cameră ca să transmit în direct de acolo, din cameră, să transmit senzaţional!
- Aşa este! Aprobă un individ brunet. Este suspect! Foarte suspect!
- Taci, Lazarus! Acum vorbesc eu, senzaţional, vă spun, aceasta este cenzură! continuă „Diaconescu”.
- Linişte, dihăniilor! urlă Vadim.
- Deci, domnilor! intervine „Dinu”. Este incontestabil faptul că mi-a dispărut cartea „Zâmbind printre firele de praf”, dar viaţa îţi rezervă de multe ori surprize care mai de care neplăcute. Să nu uităm de atacul japonez asupra flotei americane la Pearl Harbour sau de ploaia de bolovani de la Posada. Încă de pe timpul lui Temistocle se poate observa o congruenţă transcedentală de natură absolut umană în a reacţiona la surprize. Nu este bine să facem un caz şi de aceea consider că nu este oportună o emisiune pe această temă.
- El ce are? Întreabă Luigi arătând spre „Piersic”, care este cam palid.
- El început să povestească cum a trişat Charlie Chaplin la un joc de table cu el şi a devenit agitat. A trebuit să îi dăm o pastilă. Acum e liniştit, explică Vadim.
Diaconescu forţează din nou intrarea, dar este împins înapoi în huiduielile asistenţei.
- Ştiu eu un poliţist. Îl putem chema să rezolve cazul, se aude o voce din spate.
- Dar tu cine eşti? Întreabă Luigi.
- Eu sunt Ion Georgescu. Şi pe poliţist îl cheamă la fel.
- Am avut întotdeauna încredere în poliţişti. Hai Dinamo. Pe vremea romanilor, existau acele miliţii care asigurau ordinea în oraşe. Nu putem contesta importanţa poliţiştilor în societate, aşa cum nu putem pune la îndoială caracterul vulcanic al munţilor noroioşi ce îşi trăiesc viaţa de atâta amar de vreme în zona Buzăului. Dar ce mai contează vremea, cât timp...
- Gata! Îl întrerupe Lugi pe „Dinu”. Hai să sunăm.
Îi dă mobilul său lui Georgescu, care se duce lângă fereastra de pe hol. Luigi, clovnul, „Dinu” şi „Vadim” se duc după el. „Vadim” se întoarce şi îl prinde de mână pe inertul „Piersic”, trăgându-l într-acolo. „Diaconescu” profită de moment şi intră tiptil în cameră. Pune pe masă o cutie mare de carton cu fundul decupat, o aşează ca şi cum ar fi un televizor şi stă cu capul în dreptul ei. „Senzaţional, doamnelor şi domnilor, transmitem în direct din camera în care a avut loc furtul”. Este întrerupt de „Lazarus”, care îşi bagă şi el capul în cadru: „Suspect, foarte suspect. Grilajul de la geam este neatins”.
Între timp, pe hol, Ion Georgescu încearcă să vorbească cu poliţistul.
- Alo, domnul Georgescu?
- Da, răspunde poliţistul.
- Ion Georgescu la telefon!
- Da, domnule, Ion Georgescu! Subliniază poliţistul.
- Nu, eu sunt Ion Georgescu.
- Cum să fii domne Ion Georgescu? Eu sunt Ion Georgescu.
- Nu, eu sunt!
- Măi omule, eşti nebun? Se înfurie omul legii. Adică vrei să spui că eu nu sunt Ion Georgescu? Că tu eşti? Iţi arăt buletinul!
- Îţi arăt şi eu buletinul! urlă pacientul.
- Dacă tu eşti adevăratul Ion Georgescu, ai chelie?
- Trăiască România Mare! ţipă „Vadim”.
Luigi smulge telefonul din mâna lui Georgescu.
- Alo!
- Da! răspunde poliţistul foarte revoltat.
- Sunt Luigi Bogatu.
- Aha, nu mai eşti Ion Georgescu! Bine că ţi-ai revenit, golanule.
- Nu am fost niciodată Ion Georgescu.
- Cum domnule, nu ai zis acum câteva secunde că eşti Ion Georgescu?
- Nu!
- Trăiască România Mare! ţipă „Vadim” din nou.
- Aaaaaaaaa! Poliţistul îşi pierde cumpătul. Ia tastatura de pe birou şi îşi dă cu ea în cap... Gata ... m-am calmat ... Domnule, ce vrei de la viaţa mea?
- Vrem să rezolvaţi un caz.
- Ce caz, domnule?
- Lui Cornel Dinu i s-a furat o carte.
O îngrijitoare vine şi îi cheamă pe Luigi şi clovn în biroul directorului. Telefonul este preluat din nou de Ion Georgescu, pacientul.
- Lui Cornel Dinu? întreabă poliţistul. Încearcă să scrie ceva pe calculator, dar mufa tastaturii ieşise de la locul ei. La dracu, tastatură proastă! Domnule, tu faci mişto de mine. Care Cornel Dinu? Cum ziceai că te numeşti?
- Ion Georgescu.
Poliţistul simte că îl ia ameţeala.
- Mai spune o dată.
- Ion Georgescu, spune, calm, pacientul.
Convorbirea se întrerupe. Se aude doar un ton de ocupat. „Vadim” îşi împreunează degetele şi îşi sprijină bărbia pe ele:
- Ia uite, s-a întrerupt! Cred că este mâna oamenilor lui Marko Bela, care au pus mâinile lor iredentiste pe telecomunicaţii. Mi s-a părut, mie, că aud nişte şoaptă în maghiară. Cornele, trebuie să rezolvăm noi misterul. Vorba aia: dacă nu putem să facem România mare, măcar să nu o facem mai mică!
Deodată, „Florin Piersic” ridică mâna în aer, privind în gol.
- Şi atunci eu i-am spus: Şarlotă, ciocoflendere, ai dat 2-1, nu 6-6. El a mişcat din mustăcioara sinistră şi şi-a dus ochii rapid în stânga şi în dreapta. Mi-a făcut semn cu degetul mijlociu. Îl rupeam în bătaie dacă nu era Alain Delon să ne despartă. Dăduse 2-1, pezevenghiul. Schimbase zarurile cât vorbisem eu la telefon cu Carla Bruni.
”Dinu” şi „Vadim” se uită unul la altul.
- A trecut efectul pastilei, observă „Vadim”. Dar e simpatic, uite-te la el. Ha, ha, ha!
Între timp, din cameră, „Diaconescu” şi „Lazarus” continuă să transmită frenetic.
- Doamnelor şi domnilor, este abracadabrant ce se întâmplă aici, realmente fantastic, au trecut zece minute şi nu s-a întâmplat nimic, spune „Diaconescu”, care ţine cu mâinile cutia în sus, în dreptul feţei, ca să nu mai stea el cocoşat.
- Este o lipsă de întâmplări care spune multe, confirmă celălalt, complet plictisit. Scoate o monedă şi o aruncă în aer. O prinde.
- Ia uite, stema sau banu! Ha, ha, ha! râde „Diaconescu”. Senzaţional stimaţi telespectatori, ce credeţi că va pica acum? Nu aţi mai văzut aşa ceva!
”Lazarus” aruncă din nou moneda în sus, dar nu mai reuşeşte să o prindă. Rotundul de metal se loveşte de muchia mesei şi ricoşează în perete, iar de acolo de duce după patul lui „Dinu”.
- Senzaţional, doamnelor şi domnilor, domnişoarelor şi .... şi .... iată, extraordinar, în premieră pe ţară, moneda s-a dus după pat. Ha! Ha! Să îl vedem acum pe domnul avocat Lazarus cu ce se mai joacă.
”Lazarus” se scotoceşte prin buzunar, dar nu mai are nici o monedă. Se ridică de la masă şi dă patul la o parte.
- Iată, vă relatăm mişcare cu mişcare în interesantul caz moneda dispărută, chiar în acest moment domnul Lazarus îşi pune mintea şi muşchii la contribuţie pentru a-l rezolva! Să vedem ce se întâmplă în continuare ... iată ... domnul Lazarus scoate de după pat moneda ... şi o carte ... aduceţi-o aici, domnule Lazarus, să vedem despre ce este vorba ... „Zâmbind printre firele de praf” ... foarte interesant... lăsaţi-o aici pe masă, haideţi să ne continuăm jocul cu moneda ... 3 din 5 ... dar mai întâi puneţi patul la loc...
- Eu m-am plictisit. Mă duc în cameră să mă culc.
- Senzaţional, vin şi eu în cameră, atât pentru astăzi stimaţi telespectatori, ne vedem mâine cu elemente şi mai noi despre emoţionantul caz bricheta şi fantasticul caz cartea furată, să vedem ce informaţii vom avea, săpăm, săpăm...
”Lazarus” o ia spre uşă. „Diaconescu” vine după el cărând cutia de carton.
- Huo! Infamilor! Ia uite, măi, ăştia au intrat în cameră când nu am fost noi atenţi, observă „Vadim”.
- Ăla micu seamăna cu Charlie Chaplin, se trezeşte „Piersic”. Vino aici, şarlatanule! Îţi arăt eu 6-6.
”Piersic” îl aleargă pe „Diaconescu”, care aruncă cutia pentru a fugi mai repede. O iau pe scări şi ajung la parter, unde se aşează pe o bancă, sfârşiţi de oboseală. Abia îşi mai trag sufletul. Apar trei angajaţi ai azilului, ducând un bărbat îndesat, cu chelie. Acesta se zbate şi ţipă: „Eu sunt Ion Georgescu, poliţist! Eu sunt şi nimeni altcineava. Asta să o ştie toţi! Eu sunt Ion Georgescu! Poliţist! Au încercat să îmi fure identitatea”. Viaţa la azil este o nebunie...
Va urma ... pe 20 februarie.
|
|
|
Dacă nu ai citit episodul 1, dă CLICK AICI. Dacă nu ai citit episodul 2, dă CLICK AICI. Dacă nu ai citit episodul 3, dă CLICK AICI. Dacă le-ai citit, râzi în continuare... Pentru că fiul său în vârstă de 30 de ani pierdea vremea prin cluburi, George Bogatu, un prosper om de afaceri, a reuşit să îl angajeze pe acesta supraveghetor la un azil de boli nervoase. El nu a vrut să îmbrace treningul pe care îl purtau toţi angajaţii decât după ce directorului azilului a scris "Armani", cu markerul, pe spatele bluzei, ca să fie de firmă. În prima zi, Luigi a plecat să facă o vizită în instituţie, iar pe drum l-a întâlnit pe pacientul care se credea clovn şi s-a oferit să îi fie ghid... Luigi şi clovnul se plimbau pe coridor când, dintr-o încăpere, au ieşit doi pacienţi cu un teanc de foi pe care era scris ceva cu pixul.
- Ce aveţi acolo? întreabă Luigi.
- Afişe, răspunde unul, arătându-i o foaie preţ de o secundă, cât să nu aibă timp să vadă nimic. Ne vizitează adevărata fiică a adevăratei mama Conopida.
Al doilea îi dă o scaltoacă peste ceafă.
- Omida, stupidule!
- Da, Omida! Vine să ne ghicească viitorul.
- Sunteţi curioşi să-l aflaţi? întreabă Luigi.
- Adevărata fiică a mamei Clepsidra ştie tot.
O altă scaltoacă loveşte ceafa.
- Omida, stupidule!
- Da, Omida! Ştie tot! Nu ca cealaltă, care a fost anul trecut aici.
- Dar cine a fost? se interesează Luigi.
- A fost adevărata verişoară a falsei surori a adevăratei fiice a adevăratei mame...
- Nu e adevărat! îl contrează celălalt. Vezi că eşti stupid?! Era falsa verişoară a adevăratei surori a adevăratei fiice a adevăratei mame Omida.
- Hmm... se gândeşte bărbatul. Parcă era adevărata soră a falsei verişoare a adevăratei surori....
- Păi dacă era sora verişoarei, nu era ea direct verişoară?
- Parcă nu era verişoară primară...
Cei doi se aşează bulversaţi pe o bancă. Încearcă să îşi amintească cine îi vizitase în anul precedent şi ce le prezisese. Clovnul ia foile.
- Lipesc eu astea...
Cei doi nu îl aud. Sunt pierduţi complet. Unul dintre ei mai silabiseşte
- Adevărata falsă a mamei... verişoarei... Piramida...
Luigi şi clovnul lipesc două afişe la parter, două la etajul unu, două la doi şi două la trei. Când se pregăteau să plece, pacientul care se crede Corneliu Vadim Tudor a ieşit din camera sa şi a dat cu ochii de anunţ.
- Domnilor, ce avem aici?
- O ghicitoare vine peste o oră aici ca să ghicească...
„Vadim” îşi împreunează degetele şi îşi sprijină bărbia în ele.
- Nu sunt de acord cu aşa ceva! Dacă o văd, îi trag trei, patru sau poate chiar cinci perechi de palme! Aici, în România, noi trebuie să construim viitorul, nu să îl ghicim. Dacă e să o luăm pe ghicite, atunci nu mai ajungem nicăieri. Dacă îmi amintesc bine, era anul 1970, sau 1971, dacă nu 1972, atunci când mergeam pe stradă şi m-am întâlnit cu o minoritară care avea un papagal din acela mic, un peruş, nici o legătură cu vecinii noştri de la est, care extrăgea diverse bilete cu mesaje despre viitor....
Luigi şi clovnul se furişează pe lângă „Vadim” şi dispar. Acesta nu observă şi continuă:
- ... Ce credeţi că scria pe acel bilet infam? Scria să am grijă, pentru că soarta se va schimba. Cum adică să se schimbe? Eu să am soarta altuia? Şi dacă altcineva se alege cu soarta mea, de unde ştiu eu că acela se va ţine de treabă şi va înfăptui România Mare? Cred că era mâna oamenilor lui Laszlo Tokes! Etniile şi-au dat mâna între ele ca să mă oprească, dar .... unde sunteţi, măi? Ia uite, au dispărut! Trebuie să investighez. Vorba aia: Dacă nu putem să facem România mare, baremi să nu o facem mai mică!
Vadim îi caută pe cei doi prin azil fără succes. Vede mai multă lume îndreptându-se spre camera unde urma să vină ghicitoarea. Intră şi el acolo şi ia loc pe un scaun, în spate. După câteva minute, pe uşă îşi face apariţia o femeie în veşminte tradiţionale ţigăneşti, cu batic înflorat şi salbă de monede de argint în jurul gâtului. Se aşează pe un scaun aşezat pe un piedestal.
- Bună ziua, frumoşilor! Io sunt Zefira, adevărata prietenă a adevăratei fiice a adevăratei mama Omida. Tot ce vă spun eu e adevărat de la un capăt la altul şi înapoi. Haideţi! Care vrea să îşi cunoască viitorul?
Luigi şi clovnul urmăresc emoţionaţi cum pacientul care se crede Prigoană se ridică de pe scaunul lui şi se aşează în faţa ghicitoarei.
- Să trăieşti, boierule! Mâncaţ-aş ochişorii tăi, ce doreşti tu să afli de la mine?
- Păi viitorul, ce naiba! Să le dau peste nas tuturor dobitocilor. Hi! Hi! Hi!
- Ia dă palma boierule ... cu ce te hocupi tu în viaţa ta de zi cu zi?
- Cu gunoiul... îl duc din cameră la ghena din colţ.
- Da ce e cu pliciul hăla prins la brâu?
- Pe lângă ghenă sunt muşte ... cum mă supără una, plici! Hi! Hi! Hi!
- Ham văzut io că eşti aprig la mânie ... văd limpede în viitorul tău, boierule! Ţine-te bine că acum îţi zic! O să fie o schimbare, când se îngemănează ziua cu amurgul... sau cinci minute mai târziu... Gata, hai, du-te şi împlineşte-ţi destinu! Altcineva!
„Prigoană” vrea să mai spună ceva, dar ghicitoarea se ridică de pe scaunul ei, merge în mijlocul „publicului”, îl ia de mână pe cel care se credea Dumitru Dragomir şi îl aduce pe piedestal.
- Da tu cine eşti, luminatule?
- Sunt Dumitru Dragomir, preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal.
- Haoleu! Mi-au plăcut mereu fotbaliştii. Cine mai ia campionatul?
- Păi dacă tu ştii, care eşti ghicitoare! Ha! Ha! Ha!
- Am văzut şi io pe la televizor că se fac blaturi, asta io nu pot să prevăd.
- Blaturi pe naiba. E cel mai curat campionat din univers, ascultaţi-mă pe mine (se uită spre toţi cei din încăpere). Te iei după toţi proştii? Ştii cum e vorba aia: un nebun aruncă o piatră în apă şi o sută de sănătoşi se aruncă după ea să o scoată.
- Ia să vedem ce spune viitorul ... luminatule ... văd nori şi cer senin ... o tabelă de scor ... Emil Constantinescu jonglând cu o minge ... vai, a căzut săracul ... pregăteşte-te de o schimbare...
- Schimbare? Ce schimbare? Se pregăteşte un puci? Ăştia vor să mă dea jos de la Ligă, ştiam eu! Trebuie să vorbesc cu Becali...
„Dragomir” se ridică de pe scaun şi iese în grabă pe uşă. În locul lui se aşează un alt bărbat.
- Lasă-mă să ghicesc, spune Zefira... tu eşti Bănel Nicoliţă! Vino să te pup, că eşti de-al meu...
- Nu, Marean Vanghelie este numele meu! Persoană fizică...
- Mai am şi eu carenţe... Bine că eşti persoană fizică, că am probleme cu persoanele nefizice.
„Vangelie” se uită la ghicitoare cu ochii întrebători.
- Cu spiritele, mă! îl lămureşte ea.
- Aha ... am înţeles ... vreau să ştiu şi eu viitorul care este...
- Adică care este viitorul!
- Da, care este... La sectorul cinci sau la Capitală... o să mai am probleme cu lumina? Ceva răzmeriţe de populaţie? Furturi din locuinţe? Nenorociri?
- Linişte ... spune ghicitoarea închizând ochii şi ridicând mâna dreaptă în aer ... prevăd o schimbare în viaţa ta... în viitorul imediat sau îndepărtat...
- Asta ce înseamnă? întreabă „Vanghelie”.
- Gata! Hai, lasă şi pe altcineva.
- Dar eu vreau să îmi spui ce înseamnă! se ridică „Vanghelie” revoltat. Care este!
Ghicitoarea se ridică şi ea de pe scaun şi începe să îl împingă pe bărbat. Acesta nu se dă îndepărtat. Luigi sare de pe locul lui să îi despartă pe cei doi. Vine în fugă, se împiedică de piedestal şi cade peste ghicitoare. Salba se rupe şi monedele se împrăştie pe podea, o dată cu Zefira.
- Haoleu! Mă omoară nebunii! urlă femeia, care îşi scoate basmaua şi începe să îl lovească pe Luigi cu ea.
Iţik, pacientul evreu, şi McScott, pacientul scoţian, sar şi ei de pe scaunele lor şi se aruncă peste monedele împrăştiate pe piedestal. Ceilalţi încep să huiduie. În încăpere este un haos total.
- Trăiască România Mare! ţipă „Vadim” din toate puterile. Ghiţă Funar, eşti pe aici?!
Clovnul reuşeşte să îl smulgă pe Luigi din mâinile ghicitoarei. În cele din urmă, personalul azilului intervine şi îi linişteşte pe combatanţi. Zefira pleacă jurând că nu se va mai întoarce niciodată. Camera se goleşte. Rămâne doar „Vangelie” pe un scaun, vorbind singur.
- Deci ce înseamnă? ... Ce înseamnă carenţe? Are legătură cu carele? Sau cu zdrenţe? Vreau şi eu să ştiu ... pe persoană fizică ... care este...
Femeia de serviciu trece pe hol, bagă o mână pe uşa întredeschisă şi îi stinge lumina. Viaţa la azil este o nebunie...
Va urma ... pe 10 ianuarie
|
|
Dacă nu ai citit episodul 1, dă CLICK AICI. Dacă nu ai citit episodul 2, dă CLICK AICI. Dacă le-ai citit, râzi în continuare... Pentru că fiul său în vârstă de 30 de ani pierdea vremea prin cluburi, George Bogatu, un prosper om de afaceri, a reuşit să îl angajeze pe acesta supraveghetor la un azil de boli nervoase. El nu a vrut să îmbrace treningul pe care îl purtau toţi angajaţii decât după ce directorului azilului a scris "Armani", cu markerul, pe spatele bluzei, ca să fie de firmă. În prima zi, Luigi a plecat să facă o vizită în instituţie, iar pe drum l-a întâlnit pe pacientul care se credea clovn şi s-a oferit să îi fie ghid...
Se aud bătăi pe uşa pe care scrie „Mol”, de la etajul 1.
- Deschide la mine negustorule, deschide, important este!
Uşa se deschide şi din încăpere iese pacientul care se crede negustor.
- Cine mă deranjează aşa de dimineaţă? Aaaa, tu erai, Ahmet? Ce vrei turcule?
- Nu, nu! Nu Ahmet estem! Eminescu estem!
- Ha! Ha! Ha! Ahmet Eminescu!
- Nu, nu! Eminescu numai! Poet naţional în toată lumea. Scris versuri tot noaptea: Fiind buiet Stanbul cutreieram/ Şi în bazar afaceri eu făceam/ Vindeam sugiuc, halviţă şi rahat/ Şi mă uitam după gagici neîncetat.
- Ha! Ha! Ha! ai talent, turcule. Ia zi, ce vrei?
- Aşa cum spus, stat tot noaptea scris versuri. Dimineaţă, nu putut trezi să văzut emisiune preferat. Stricat ceas la mine. Murit baterie. Eminescu vrea ceas de întors. Fără baterie.
- Deci vrei un ceas mecanic.
- Peste vârfuri lună trece/ Şi se face oră zece/ Emisiune a trecut/ Ceas la mine a stătut.
- Bine, mă, poetule. Am exact ce îţi trebuie. Dar ce dai la schimb?
- Eu dat haină de piele ca şi nou.
Cei doi fac schimbul. Ahmet primeşte un ceas mecanic antic şi dedemult, care ticăie de îţi ia auzul. Îl bagă într-o cutie de pantofi de carton şi pleacă spre camera sa. Găseşte un bilet pe masă de la cei doi colegi de cameră, un chinez care se crede Mao Tze-tung şi un rus care se crede Stalin. „În curte. Congres. Aşteptăm”. Ahmet bagă cutia cu ceasul sub pat şi pleacă spre curtea azilului.
***
Luigi şi clovnul se plimbau pe coridor. Dintr-o dată, clovnul îl prinde de mână pe supraveghetor şi îl trage lângă perete.
- Nu te mişca, pentru că o să ne vadă.
- Cine?
- Sssst! Îl vezi pe ăla care e în capăt? Se crede de la Securitate. Dacă ai intrat în vorbă cu el, nu mai scapi câteva ore.
- Aha, spune Luigi, care strănută.
Clovnul îşi pune mâinile pe cap. „Securistul” îşi întoarce capul către cei doi. Se apropie de ei cu paşi grăbiţi, uitându-se în toate direcţiile. Ajunge lângă ei.
- Clovnul şi Armani, vă salut.
- Salut, securistule, răspunde clovnul cu voce distrusă.
- Vreau să vă arăt ceva. Ţara este în pericol. Se uită în toate părţile, făcând semn să se vorbească în şoaptă.
- Cum aşa? întreabă Luigi.
- Îţi dau să citeşti ceva, dar nu mai zici nimănui. Un coleg era camuflat între cărămizi într-un gang din Bagdad şi a auzit ceva. A scris în jurnalul său, pe care mi l-a trimis ca să salvez ţara. Uite! spune „securistul”, care îi întinde o foaie lui Luigi. Acesta o ia şi citeşte:
„Într-un gang întunecat de la periferia Bagdadului se disting trei siluete. Flacăra unui chibrit ce aprinde o ţigară luminează o faţă bărboasă, cu ochi mici.
- Pentru Allah, Ali, ţi-am spus să nu mai fumezi când ai lângă tine kilograme de explozibil!
- Iartă-mă, Sanan, nu mă învăţ minte nicioadată.
- Stinge imediat ţigara! Porunceşte crizat al treilea.
- Rashid mai e supărat de când i-ai aruncat casa în aer, intervine Sanan.
- De unde era să ştiu că nevastă-sa o să dea foc exact în locul unde am ascuns eu geanta cu dinamită?
- Ai ascuns-o în sobă! strigă din nou al treilea.
- Bine Rashid, văd că vrei să ne certăm. Ţi-am zis, poţi să stai la mine. Îţi găsesc nevastă şi cinci copii ca să înlocuieşti ce ai pierdut.
Rashid vrea să sară la gâtul lui Ali, dar este oprit de Sanan.
- Hai să discutăm pentru ce ne-am întâlnit.
- Eu plec, anunţă Rashid, devastat de lacrimi, şi se pierde în noapte. Cei doi se uită după el, ridică din umeri şi se aşează pe asfaltul rece.
- Poporul are nevoie de tine, vorbeşte Sanan către Ali.
- Ascult…
- Este cunoscută îndemânarea ta în mânuirea explozibilului, aşa că am hotărât că este mai bine să stai cât mai departe de conducătorul nostru… spune, ai pe cineva în România?
- Da, vărul meu Ahmet. Ne ştim de mici.
- Allah să fie binecuvântat! Anunţă-l că te duci acolo să-i faci o vizită.
- Pe Allah?! Cerule mare!
- Nu, pe Ahmet! Te duci în România ca turist. Va fi o misiune specială. Peste o săptămână, exact la ora 14, ambasadele SUA din România, Bulgaria şi Polonia vor sări în aer. Tu te ocupi de prima. Ali, ai ocazia să devii erou!
- Slăvit să fie Sadam! Pentru gloria lui!
- Sadam nu mai e. Acum e altul. Când te întorci, vei primi o casă mare şi un puţ de petrol.
- O să iau cu mine două geamantane mari cu dinamită! N-am să ratez!
- Eşti nebun?! Nu iei nimic cu tine. Am vorbit deja. O maşină plină cu explozibil te aşteaptă în Bucureşti. Pentru Allah!
- Pentru Allah şi conducător. Şi invers!”
Luigi termină de citit.
- Doar atât a putut să audă. A venit un câine şi a făcut pipi pe el, crezând că e o porţiune din zid. A plecat, nu suportă să stea ud, îl lămureşte „securistul”. Clovnul ia şi el hârtia şi o citeşte. Îşi dă o palmă peste frunte.
- Ce e? întreabă Luigi.
- Cred că ştiu cine este Ahmet! exclamă clovnul.
- Cine e?
- Stă la camera 306.
- Eu trebuie să plec, le spune „securistul” în şoaptă. Trebuie să primesc o informare de la femeia de serviciu. Aveţi grijă. Totul pentru ţară!
- Ce să facem? se întreabă clovnul.
- Hai să mergem la Ahmet să îl luăm la întrebări, răspunde Luigi, cuprins de un înalt sentiment patriotic.
Cei doi ajung în camera turcului. Bat la uşă. Nu răspunde nimeni. Luigi se încumetă şi intră. Clovnul îl urmează.
- Nu e nimeni! spune Luigi în şoaptă.
- Unde?
- Aici!
- Arici? Ce arici? Pe jos? Mie mi-e frică de arici, că înţeapă!
- Ssssst! Auzi?
- Tu ticăi?
- Nu.
- Atunci ticăie altcineva.
- Nu mai e nimeni.
- Şi dacă nu mai e nimeni cum ticăie?
Luigi şi clovnul se uită îngroziţi unul la altul.
- O bombă!
- Hai să fugim! şopteşte clovnul galben la faţă.
- Trebuie să salvăm ţara. Dacă explodează toată, noi unde mai trăim după aceea?
- Ai dreptate... Nu vreau să trăiesc în Bulgaria, ăia au ceva cu clovnii.
Luigi îi face semn să tacă. Se apleacă şi se uită sub pat. Vede cutia. O ia de acolo şi o duce la ureche. O zdruncină şi ascultă din nou. Tic-tac! Tic-tac!
- Aşa e! E o bombă! concluzionează Luigi. Cu ceas!
Pe clovn îl trec transpiraţiile.
- Ce să facem?
- Am o idee... odată mi-am scăpat ceasul în apă şi s-a stricat, hai să scufundăm bomba, că dacă i se opreşte ceasul nu mai explodează, îşi dă cu părerea Luigi.
- Hai la baie! spune clovnul. Deschide uşa brusc, îl loveşte cu ea peste mână pe Luigi. Acesta scapă cutia cu ceasul pe jos.
- Au! ţipă Luigi. Ai grijă!
Cutia e recuperată. Ceasul încă mai ticăie. Cei doi aleargă spre baie. Clovnul se opreşte.
- Eu rămân afară să opresc curioşii, că dacă explodează să nu fie multe victime.
- Bine, acceptă Luigi. Intră în baie şi dă drumul la chiuvetă. Bagă cutia cu ceasul sub jetul de apă. Se face curent şi uşa se trânteşte puternic, cu un zgomot asurzitor. Luigi se sperie, crezând că a explodat bomba, şi leşină. La rândul lui, clovnul se trânteşte la pământ, îşi acoperă capul cu mâinile şi rămâne aşa. Alertaţi de zgomot, mai mulţi pacienţi vin în grabă. Intră în baie şi îl găsesc pe Luigi întins pe podea. Îi dau cu apă pe faţă şi îl trezesc.
- Acest om a salvat ţara! le spune clovnul, care scoate ceasul din cutia stricată de apă. A împiedicat un atentat internaţional. A detonat o bombă cu ceas. Uitaţi, a rămas numai ceasul. Ceilalţi nebuni se strâng în jurul lui. Studiază orologiul din care se scurge apa. Încep să aplaude.
- Propun ca Armani să fie numit şeful Securităţii naţionale, spune „securistul”.
- Da! Să fie şef! aprobă mulţimea.
Luigi este încă năuc. Nu ştie prea bine ce se întâmplă cu el. Viaţa la azil este o nebunie... Va urma ... pe 1 decembrie.
|
|
Dacă nu ai citit episodul 1, dă CLICK AICI. Dacă l-ai citit, râzi în continuare... Pentru că fiul său în vârstă de 30 de ani pierdea vremea prin cluburi, George Bogatu, un prosper om de afaceri, a reuşit să îl angajeze pe acesta supraveghetor la un azil de boli nervoase. El nu a vrut să îmbrace treningul pe care îl purtau toţi angajaţii decât după ce directorului azilului a scris "Armani", cu markerul, pe spatele bluzei, ca să fie de firmă. În prima zi, Luigi a plecat să facă o vizită în instituţie, iar pe drum l-a întâlnit pe pacientul care se credea clovn şi s-a oferit să îi fie ghid... Clovnul îl însoţeşte pe Luigi în turul azilului de boli nervoase. La un moment dat, într-o cameră de la mijlocul coridorului se aude o explozie de bucurie.
- Goool! Goool! Goool!
- Ce e acolo? Întreabă Luigi.
- Acolo e camera în care stau cei care se cred Gigi, Giovanni şi Victor Becali. Vrei să le facem o vizită?
- E meci?
- Da... joacă Steaua... vezi că aici Gigi e frate cu Giovanni, iar Victor e vărul lor.
- Dar în realitate cum e?
- Victor şi Giovanni sunt veri cu Gigi.
- Mereu îi încurc, recunoaşte Luigi.
- Hai să intrăm.
Îi găsesc pe cei trei aşezaţi pe pat, uitându-se la televizor. Nici nu sesizează că Luigi şi clovnul au intrat în cameră. „Intruşii” se aşează pe un pat şi se uită şi ei la meci.
- Cred că trebuie să îl vindem pe Neşu... e în vârf de formă... uită-te la el cum se agaţă de adversar după ce pierde mingea... e ca un pitbul, spune Giovanni.
- Cât crezi că luăm pe el? Se interesează Victor.
- Un milion jumate ca popa.
- Ce, are şi popa procent egal?
- E o expresie prostule, care popă? Ţi-am zis să nu mai deschizi gura că te faci de râs... Sunt din ce în ce mai puţini fotbalişti... adio comisioane.
 - Ce ne facem?
- Am un plan să trecem la alte domenii.
- La muzică?
- La muzică... e un club de homo din Olanda care se interesează de Trăistariu... cică să-l dăm să cânte acolo, că le e simpatic... Gigi?
- Ce e? Nu vezi că mă uit la meci?
- Îl vindem pe Neşu?
- Pe Neşu nu îl vând. Uită-te la freza lui, îmi aminteşte de oile de la stână... nu pot... ţi-l dau pe Surdu.
- Nu îl vrea nimeni...
- Atunci rămânem cu el pe cap ... ha ha ha ha!
Cei trei se opresc să urmărească o acţiune a lui Bănel Nicoliţă, care pleacă cu mingea din careul lui şi se opreşte în aut de poartă, în celălalt capăt al terenului.
- Bănel aleargă, dar nu face mare brânză, observă Victor.
- Brânză ai zis? Reacţionează Gigi. Păi să facă, ca să mâncăm şi noi. M-am dus la hahalera aia de la bucătărie azi-dimineaţă şi i-am zis să îmi dea şi mie nişte brânză şi ceapă... în afara meniului, înţelegi?
- Şi?
- Păi şi! A zis că îmi dă doar dacă îi aduc un poster cu Claudiu Niculescu. E dinamovist, zdreanţa! De unde să iau eu poster cu Niculescu? Are doar Borcea de la camera 41, da e duşmanul meu, înţelegi?
- Păi trimite pe altcineva, sugerează Giovanni.
Din nou linişte. Intrat după o pauză de şase luni, Rădoi se rerererereaccidentează şi se pare că va sta pe bară alte şase luni. Gigi îşi pune mâinile în cap. Ia telecomanda şi stinge televizorul. Se uită în cameră şi îl vede pe Luigi.
- Măi băiatule, Becali trebuie să mănânce brânză cu ceapă că altfel nu mai e Becali, înţelegi? Îţi dau 10.000 de dolaaari ca să îmi aduci tu poster cu Niculescu de la Borcea ăla de la camera 41.
Gigi scrie 10.000 de dolari pe un petec de hârtie şi i-l dă lui Luigi.
- Unde e Borcea? Întreabă Luigi.
- Hai cu mine, spune clovnul.
Cei doi ajung la etajul 4, în faţa unei camere pe care scrie „Fane Babanu”. Din interior se aude „Au! Au! Au!”.
- Strigătul spartan, am văzut filmul, spune Luigi.
Deschide uşa şi vede un bărbat grăsuţ care se aşezase cu scaunul pe piciorul unuia mai mărunt. „Au! Au! Au!” urlă din nou mărunţelul. „Dă-te cu scaunul de pe piciorul meu, idiotule! Te-ai aşezat cu scaunul pe piciorul meu!”.
- Păi aşa zi, Turcule, că eu credeam că încurajezi echipa. Peste cinci minute începe meciul cu Viitorul Însurăţei. Rotofeiul se uită spre uşă.
- Clovnul! Se salvează cine poate! se aruncă pe pat şi îşi acoperă capul cu perna. Turcu urlă de durere, dar reuşeşte să se târască sub pat.
- Pleacă de-aici, dementule! ţipă Turcu. Iar ai venit să scuipi flăcări şi să dai foc la cameră?
- Nu vă face nimic, intervine Luigi. Vă promit eu.
Borcea, căci el era rotofeiul, scoate capul de sub pernă.
- Dar cine eşti tu?
- Eu sunt Luigi şi am venit după un poster cu Claudiu Niculescu.
- Am aşa ceva... dar de ce ţi-aş da?
Turcu iese şi el de sub pat. „Da, de ce ţi-ar da? Tu ce dai la schimb?”
- Ce vreţi?
Borcea rânjeşte:
- Un CD cu imnul Ligii Campionilor. Atâta vreau. După ce îl aduci, îţi dau posterul.
- De unde pot să iau? Îl întreabă Luigi pe clovn.
- Ştiu eu pe cineva... negustorul... la el găseşte orice.
- Bine, îţi aduc CD-ul, îi spune Luigi lui Borcea.
Clovnul ia de pe masă o brichetă şi începe să se joace cu ea. Turcu face ochii mari şi se aruncă din nou sub pat.
- Hai să mergem, spune Luigi.
- Am plecat, anunţă clovnul. Când mă întorc o să vă arăt o scamatorie ... cum pot să vă sparg capul fără să mă doară.
- Aaaa! Borcea se aruncă din nou pe pat şi îşi pune perna pe cap.
Luigi şi clovnul ies din cameră.
- Auzi, da nu trebuia ca şi ăştia să fie tot trei în cameră?
- Au fost... mai era unu care îşi spunea Cornel Dinu... au cerut să îl mute, pentru că le împuia capul.
- Şi unde l-au dus?
- Cu Vadim şi cu Florin Piersic. Stau la poveşti toată ziua.
Cei doi ajung la etajul 1, în faţa unei camere pe care scrie „Mol”.
- Să ai grijă, negustorul nu are milă când e vorba de afaceri. Îţi ia şi pielea de pe tine, informează clovnul.
- Se poate? întreabă Luigi. Eu am încercat să îmi iau nişte piele de pe deget şi nu vroia să se dezlipească. Te doare când îţi ia pielea de pe tine?
Uşa din faţă se deschide brusc.
- Cine face atâta gălăgie în faţa la prăvălia mea? Întreabă un roşcovan. Hm, tu erai, clovnule? Pe mine nu mă sperii. Pleacă de aici dacă nu vrei să cumperi ceva.
- Eu nu vreau, dar vrea prietenul meu, Armani, spune clovnul arătând spre Luigi.
Roşcovanul e deodată numai zâmbet.
- Oooo, poftiţi, domnule Armani. Tot ce vreţi! Pentru un preţ bun, o vând şi pe mama... lui. Ha ha ha!
- Vrei să fac o tumbă? se încruntă clovnul.
- Nu! Nu! Ai dreptate! Am fost deplasat. Stai cuminte. Ultima dată când ai făcut, ai dărâmat tot pe aici. Mi-a luat o săptămână să rearanjez. Nu e bine pentru afaceri. Voiam să spun că o vând şi pe mama lui Zăvoranu. Ha ha ha!
Luigi intră în Mol. Camera este plină cu nimicuri aranjate pe nişte rafturi improvizate din scânduri. Într-un colţ, doi bărbaţi jucau table.
- Ei sunt de la controlul calităţii tehnice. Se asigură că zarurile pe care le vând nu sunt măzluite, îl lămureşte negustorul.
 - 6-6 din nou! se aude un jucător.
- Iar!? De când jucăm, numai 6-6 am dat!
- Şi eu la fel!
- Doamne, ce norocoşi suntem!
- Da, e ceva să dai luni la rând 6-6.
- Şi cu toate astea nu am terminat nici un joc! Nu mai avem cum să mutăm.
- Mda, prea mult noroc strică...
Negustorul strânge din dinţi.
- Ups! Se pare că le-am dat zarurile comandate special de Piţurcă, cu 6 pe toate feţele... Ce doriţi, domnule Armani?
- Vreau un cd cu imnul Ligii Campionilor. Aveţi?
- Desigur... negustorul caută într-un sertar şi scoate un cd. Ce daţi la schimb?
- Păi nu ştiu... banii i-am lăsat în biroul directorului.
Negustorul îşi îngroapă bărbia în palmă şi îl măsoară pe Luigi din priviri.
- Îmi place treningul tău. Dacă mi-l dai, îţi dau cd-ul.
- Dar e de firmă. Eu nu port altceva. Cd-ul tău e de firmă?
- Eu nu vând altceva. Ha ha ha!
- Bine acceptă Luigi. Îşi dă treningul jos şi primeşte cd-ul. Eu acum cu ce mă îmbrac? Nu pot umbla aşa.
- Hmm... astăzi sunt generos. Un client a plătit pentru o rochie şi nu a mai venit să o ia. Ţi-o dau ţie.
- E de firmă? se interesează Luigi.
- Granit! Cea mai tare firmă din Ferentari.
- Nu am auzit de aşa ceva... eşti sigur?
Negustorul roteşte ochii.
- Ce îţi spun rămâne între noi. În câţiva ani o să fie mai mare decât Adidas şi Nike la un loc. Cât ai dat pe trening?
- 25 de milioane pe puţin!
- Rochia asta costă 100 de milioane anul viitor şi 200 peste doi ani. Ţi-o dau gratis! Ia-o până nu mă răzgândesc.
- 6-6 se aude din colţul camerei. Din nou!
- Fenomenal ce norocoşi suntem!
Luigi îşi pune rochia pe el, ia cd-ul şi pleacă. Clovnul, după el. Borcea primeşte ce voia şi le dă posterul cu Claudiu Niculescu. Luigi şi clovnul se gândesc să îl scape pe Gigi Becali de un drum şi merg la bucătar. Acesta se închide într-un dulap când îl vede pe clovn.
- Iar vrei să faci echilibristică şi să verşi ciorba fierbinte pe mine?!
- Nu, răspunde clovnul. Ieşi de acolo! Am venit cu treabă.
- Cine e ciudatul care e cu tine? E tot de la circ? Eu nu ies! Voi sunteţi nebuni! Nu suport circul.
- Am adus posterul cu Claudiu Niculescu, spune Luigi.
- Dragostea de Dinamo mă împinge la fapte necugetate, se aude din dulap. Uşa se deschide uşor şi apare bucătarul.
- Acum vrem brânza şi ceapa pentru Gigi Becali.
Bucătarul vrea să rezolve totul repede. Ia posterul, le dă o bucată de brânză cu două cepe şi se ascunde la loc în dulap. Luigi şi clovnul se întorc în camera Pipera.
- Am adus brânza şi ceapa! Exclamă Luigi fericit.
 Victor şi Giovanni rămân cu gurile căscate, în timp ce Gigi sare de pe pat indignat.
- Cine eşti tu, hahalero?
- Sunt Luigi... am adus brânza şi ceapa de la bucătar...
- Ai adus brânza şi ceapa? Ai adus brânza şi ceapa! Păi de când tu în viaţa ta, zdreanţă, crezi că o să iau eu, Gigi Becaaali, brânză şi ceapă de la un travestit? Becaliii nu ia nimic de la homosexuali, d-apoi brânză, care e sfântă. Oile îşi sacrifică laptele pentru ea! Ieşi afară, zdreanţo! Şi bagă-ţi cepele alea undeva, nu spun unde, că sunt copii în lumea asta şi mi-e ruşine! Hai! Afară pe uşă, hahalero care eşti zdreanţă!
Luigi iese din Pipera urmat de clovn. Se aşează amândoi pe o bancă şi stau aşa secunde bune.
- Îmi dai mie cepele să jonglez cu ele? rupe clovnul tăcerea.
Luigi se uită la el şi tace. Viaţa la azil este o nebunie...
Va urma ... pe 1 noiembrie
|
|
 Pentru că fiul său în vârstă de 30 de ani pierdea vremea prin cluburi, George Bogatu, un prosper om de afaceri, a reuşit să îl angajeze pe acesta supraveghetor la un azil de boli nervoase. După ce făcuse, în prealabil, o donaţie foarte generoasă către respectiva instituţie. În prima zi, Luigi Bogatu este întâmpinat de directorul azilului, Grigore Blajinu.
- Bine aţi venit, domnule Bogatu, spune Blajinu.
- Aveţi o pastilă, ceva? Mă doare capul ... Am fost toată noaptea într-o discotecă marfăăă, răspunde Luigi, întinzând mâna dreaptă pentru a da noroc şi ducând mâna stângă la frunte.
- Desigur ... Irinaaa! Irinaaa! Irina! directorul începe să lovească nervos cu pumnul în birou. Irina!
Secretara bagă capul pe uşă.
- M-aţi chemat, domnule Blajinu?
- Puţin! Adu te rog o pastilă de cap pentru domnul Luigi Bogatu, noul tău coleg.
Secretara se uită la tânărul cu părul lung gelat, în costum Armani, cu cercel în urechea dreaptă şi cu două brăţări late de aur şi piele pe mâna stângă. Scoate un „hi! Hi! Hi!” şi dispare.
- Luaţi loc, domnule Bogatu... Vreau să vă spun câteva lucruri despre instituţia noastră... este cea mai mare şi mai elegantă... aici vin numai oameni cu bani. De, boala nu ţine cont de avere. Aici este cu totul o altă lume... trebuie să rămâi deteşat ca să nu te înghită. Dacă te-a înghiţit, nu mai ai cum să ieşi afară... aşa s-a întâmplat cu doi îngrijitori... nu au putu să stea detaşaţi... acum amândoi sunt aici... unul se crede copac, iar celălalt coajă de banană, se întinde pe jos ca să alunece cineva pe el... a stat prea mult pe lângă cel care se credea Tarzan ... regretabil... vreau să spun că... domnule Bogatu, ce faceţi?
În timp ce Blajinu vorbea, Luigi luase o ascuţitoare de pe birou şi se holba la ea.
- Ce este asta?
- O ascuţitoare...
- Pot să o iau?
- Ce să faceţi cu ea?
- Tata spune mereu că trebuie să am mintea ascuţită ca să reuşesc în viaţă.
Blajinu se ridică, smulge ascuţitoarea din mâna lui Luigi şi o pune pe birou.
- Trebuie să intraţi în tură... o să vă dăm un trening.
- Da să fie Armani, că altfel eu nu port, râd prietenii de mine. Eu, tatăl lucrurilor de firmă...am o reputaţie de apărat... Înţelegeţi? La mine până şi apa trebuie să fie de firmă ... Rolex sau Guchi ... că altfel nu o beau. Să veniţi să vă uitaţi pe cana de acasă dacă nu credeţi.
Blajinu se uită fix la Luigi, apoi bate cu pumnul în birou.
- Irina! Irinaaa! Irinaaa!
Secretara bagă din nou capul pe uşă. Dă cu ochii de Luigi.
- Hi! Hi! Hi! ... M-aţi chemat, domnu director?
- Puţin... adu, te rog, un trening pentru domnul Bogatu. Ce se mai aude cu pastila aia?
- Ce pastilă?
- De cap.
- Ups! Am uitat! strânge secretara din dinţi.
- Iar nu ţi-ai luat pastilele de memorie?
- Am uitat să le iauuu, se smiorcăie Irina... Sunt o uitucăăă!
- Du-te şi adu treningul te rog.
Smiorcăitul secretarei se transformă în plâns.
- Am uitat unde am pus treninguuul!
Blajinu se ridică de pe scaun şi se duce în încăperea vecină. Ia treningul din dulap şi i-l întinde lui Luigi.
- E mai ciudată, dar e muncitoare. Uneori stă la birou cu săptămânile, pentru că uită să mai plece acasă, explică directorul.
Luigi ia treningul, dar îl aruncă imediat pe birou.
- Eu nu pot să port aşa ceva!
- Ce ce nu poţi? îşi iese din minţi Blajinu.
- Nu e de firmă! La mine şi brânza care o mănânc trebuie să fie de firmă... întrebaţi-l pe tata.
Directorul ia un marker de pe birou.
- Ce firmă vrei să fie?
- Mie Armani îmi place. Sună frumos şi fiţos.
Blajinu scrie „Armani” cu markerul pe spatele bluzei de trening.
- Acum e bine?
- Supertare! Aş da vreo douăzeci de milioane pe ăsta. Parcă am văzut în Mall la fel cu 21. Eu... doar de firmă, de fiţe ... mă bucur că mă înţelegeţi... întrebaţi-l pe tata.
Blajinu scoate o pastilă şi o dă pe gât. Se uită cum Luigi îşi pune treningul pe el. Apoi îşi mişcă privirea în dreapta şi o vede pe Irina care îşi şterge cu un şerveţel lacrimile de pe obraz.
- Irina!
- Da, domnule director.
- Tu nu ai biroul tău?
- Ba da, domnu director.
- Telefonul ăla sună de cinci minute. De ce nu te duci să răspunzi?
- Ba mă duc, domnu director.
Cei doi se uită unul la altul. Irina nu dă vreun semn că vrea să o ia din loc. După alte câteva secunde, Blajinu se duce şi răspunde el.
- Alo! Da... să trăiţi! Eu sunt... într-o oră maxim sunt la dumneavoastră... şi eu sper să iasă bine... ei, domnule, ce naiba... doar nu suntem nebuni... ha ha ha!
Blajinu închide telefonul şi revine în biroul său, unde Luigi se holba din nou la ascuţitoare, iar Irina îşi scria ceva cu markerul pe palmă.
- Irina, eu o să plec câteva ore. Ia-l pe Luigi şi faceţi un tur al azilului. Spune-i de cine să se ferească, nu vreau să păţească ceva. Taică-său face donaţii în fiecare an, ai înţeles? Ia pastila asta... aşa... să nu mai uiţi să o iei.
- Am înţeles, domnu director.
Irina îl ia pe Luigi, iese afară din corpul de clădire în care erau birourile, traversează o curte interioară amenajată cu un părculeţ şi intră pe o uşă pe care scrie „Sănătoşi din toate ţările, uniţi-vă”. Nimeni pe coridor.
- Ne-au văzut şi s-au băgat în camerele lor, aşa fac mereu când vine cineva nou... şi-au făcut o tactică, explică Irina.
- Aha...
- Doamne, sper să nu apară!
- Ce să nu apară?
- Mi-e foarte teamă când intru aici...
- De ce? Dacă e vreun motiv, spune repede!
- Ssst! Irina se opreşte când în spatele lor se aude o uşă deschizându-se. El e! Aăa face mereu! Secretarei i se citeşte groaza pe faţă.
- Tam-taraam!
Luigi îşi întoarce capul speriat. La zece metri de ei e un bărbat cam pe la 40 de ani, cu părul ridicat în părţile laterale ale capului, chel pe mijloc şi cu vârful nasului spoit cu ruj.
- Tam-tam-tarararararam, tam-tam-tam-tam-tarararararam, tam-tam-tam-tarararam-tam-tarararam, tarararararararara!
Irina scoate un ţipăt şi o rupe la fugă. În capătul culoarului o ia la dreapta şi dispare. Luigi se uită mai întâi după secretară, apoi întoarce capul înapoi spre bărbat.
- Ha! Ha! Ha! Aşa face mereu când mă vede. Îi e frică de clovni... apropo, eu sunt un clovn! Vezi? Vino să îţi arăt ceva.
Luigi intră într-o cameră după clovn. Acolo, doi bărbaţi jucau cărţi.
- Băieţi, daţi-mi cănile voastre, trebuie să fac o demonstraţie pentru noul nostru coleg, Armani.
Cei doi sar de la locurile lor şi îşi ia fiecare cana de pe masă. Unul şi-o bagă sub pernă şi se aşează peste pernă.
- Nu îţi mai dau nimic! Vrei să se întâmple ca data trecută când ai vrut să faci jonglerii?
- A fost un accident! se apără clovnul.
- Spune-i asta capului meu! spune şi al doilea coleg de cameră, care are un plasture pe frunte. O cană m-a lovit şi una a spart geamul, de a trebuit să punem o pătură în el ca să nu murim la iarnă de frig.
 - Hm, oftează clovnul. Va trebui să mă descurc cu mijloace proprii.
Ia cana sa, o scrumieră şi un papuc.
- Nu face asta! insistă bărbatul cu plasturele.
- Aveţi încredere în mine. Fac asta de când m-am născut.
- Faci pe naiba, ai fost contabil!
- Da, jonglam cu cifrele. Aia e greu. Asta e floare la ureche.
Fără alte comentarii, clovnul aruncă obiectele în aer. Papucul dărâmă o sticlă de pe masă, cana sparge al doilea geam, iar scrumiera îl loveăte în cap pe colegul de cameră care scăpase teafăr data trecută.
- Auuuu! Acesta îşi pune mâinile pe cap şi începe să se rostogolească pe jos, în timp ce celălalt scoate capul pe fereastra spartă şi urlă: Vreau să fiu mutat în altă cameră! Nu mai suport să fiu asuprit! Sunt zilnic în pericol de moarte! E o conspiraţie, ştiu prea multe! Jos cu clovnul ucigaş!
Luigi asistă la spectacol dintr-un colţ al camerei.
- Mi-au alunecat, se scuză clovnul, uitând-se la el.
- Secretara trebuia să îmi arate ce e pe aici... A fugit! Eu ce fac?
- Ha! Ha! Ha! Îţi arăt eu, Armani. Hai să mergem, spune clovnul.
Cei doi ies din cameră. Va urma ...
|
|
|
